Cât de fragilă poate fi viața în primele zile. Cât de greu este să vezi o ființă pe care o iubești dinainte să se nască, cum stă într-un incubator, fără ca tu să o poți atinge și a o apăra. În contextul pandemiei, cazurile grave, mai ales cele în care există suspiciunea de infectare a mamei cu Covid-19, sunt părinți care nu îți văd copiii cu săptămânile.
 
 
„Eu sunt mama Mirunei. Ea s-a născut în săptămâna 31 de sarcină. Când am aflat că voi naște prematur mi s-a rupt sufletul la gândul că se poate întâmpla ceva cu sarcina și voi avea probleme cu cea mică. Am ajuns la spital pentru internare. Au început analize, ecografii, monitorizări, după cinci zile de investigații și fără rezultate la tratament a trebuit să nasc prematur.
 
După ce am născut, nu i-am văzut Mirunei decât un picioruș când a ieșit din sala de nașteri, în incubator. Asistentele și medicii îmi spuneau că este minunată și puternică. Am văzut-o abia a doua zi. Aveam tot felul de sentimente. Nu aveam glas. M-a dus o asistentă la ea și mi-a spus că este bine, respiră singurică. Avea doar tratament specific prematurilor. Era chiar așa cum îmi spuseseră medicii și asistentele, era frumoasă, minunea mea puternică. Nu știam ce va urma, speram să o pot lua în brațe cât mai curând.
 
Mă bucur că am avut susținerea medicilor și aceștia au avut aparatura necesară astfel încât să o poată salva pe Miruna mea!”
Alina, 26 ani, mama Mirunei, copil născut prematur, București
 
 
 
„A fost destul de dureros când am aflat că o să nasc un copil prematur, pentru că medicii mi-au prezentat și varianta cea mai grea. A fost dureros, am plâns mult. M-am demoralizat, dar am zis că orice ar fi, mă interesează să fie bine fetița. Ea să trăiască și să fie bine. Am născut-o la 7 luni. Eram însărcinată în 36 de săptămâni și copilul părea de 33. Am născut prin cezariană, transferată fiind de la București. Copilul rămânea la 33 de săptămâni și mi-a spus doamna doctor că ori nasc, ori voi muri, că începusem să am complicații din cauza tensiunii. Și a trebui să aleg. Ori o nasc, ori mor. Și am riscat. A fost destul de greu. Acum fetița este mai bine, a stat puțin la aparate. Și doctorii și asistentele au fost minunați, m-au ajutat. Le-am zis că nu prea știu și m-au îndrumat. Am găsit înțelegere. Sunt la primul copil, încă învăț, nu am cu cine să o cresc pe cea mică, doar cu soțul, dar încercăm să ne descurcăm cum putem. ”
Ionela, 28 ani, mamă Anei, copil născut prematur, Giurgiu