După o perioadă îndelungată petrecută mai mult în case, ieșirea în spațiul public poate genera îngrijorare (oare câți dintre noi nu ne-am simțit inconfortabil, chiar dacă purtam mască, când cineva s-a apropiat prea mult de noi într-un magazin sau într-un mijloc de transport în comun?). Sunt cazuri în care interacțiunile sociale cele mai simple, destul de puțin exersate în ultimul timp, încep să fie resimțite ca un efort suplimentar pe care mai degrabă l-am evita rămânând în continuare acasă. 

Acesta este contextul general în care unii părinți constată la copii că au devenit mai singuratici și nu mai exprimă nevoia de a socializa sau de a se angaja în interacțiuni cu ceilalți. Pentru ei statul acasă reprezintă nu doar o opțiune mai sigură, ci și una care presupune mai puțin efort mintal.

O anumită stare de îngrijorare este de înțeles în momentul revenirii la școală și la ”apropierea” fizică și socială. Un indicator important al ei este reprezentat de modificările corporale pe care părintele le observă la copil sau pe care el le menționează: transpirație excesivă, creșterea ritmului cardiac, dificultăți de respirație etc. Cu atât mai mult cu cât astfel de senzații apar în contexte relativ neutre (de exemplu, în drum spre parc, când treceți pe lângă o altă persoană sau când vă opriți să stați câteva minute de vorbă cu un vecin deși cu toții purtați mască).

Desigur că există o bază reală pentru această stare, legată de posibilitatea de a contacta virusul și atunci pare de înțeles încercarea copiilor de a evita contextele sociale și apropierea fizică de ceilalți. Numai că evitarea, deși le aduce confort pe moment, pe termen lung nu va face decât să intensifice îngrijorările.
Și atunci soluția pe care părinții o au la îndemână este de a-l (ex)pune pe copil, treptat, tocmai în situațiile pe care încearcă să le evite. Astfel, nu este cazul să îl pregătim pe copil pentru școală ținându-l o oră într-un magazin aglomerat, dar putem să ”exersăm” drumul spre școală, mergând câteva zile cu autobuzul pe traseul obișnuit, dar la ore cu mai puțină aglomerație.  

Desigur că vor exista îngrijorări pe care copilul le va exprima. Pentru a nu le lăsa să se amplifice și să devină copleșitoare, putem să încercăm să ne focalizăm gândirea spre aspecte concrete, posibile în viitorul imediat. De exemplu, îl putem încuraja pe copil să își contacteze telefonic câțiva colegi și să planifice câteva activități distractive pe care le pot face când se văd la școală sau să se îmbrace asortat în prima zi de revedere la școală. Este, de fapt, o planificare a unor lucruri simple, predictibile și plăcute care sunt în controlul copilului, ceea ce le reduce timpul pe care mintea lor l-ar petrece gândindu-se la aspecte impredictibile, incerte și mai degrabă amenințătoare ale revenirii la școală.

În ciuda aparențelor și a bunelor intenții, încurajările generale și nerealiste (”o să fie bine”, ”o să treacă”) nu ajută prea mult. Este o încercare de a ne concentra numai pe aspectele pozitive ale vieții, care va duce mai degrabă la efecte negative asupra sănătății mintale căci pornește de la o imagine simplistă și neagă realitatea în care trăim. Este o gândire în  alb și negru care nu ia în considerare și nuanțele de gri – situațiile în care există avantaje și dezavantaje, însoțite de emoții complexe, plăcute și mai puțin plăcute.

Sesizând diferența dintre realitatea cu care se confruntă și cea despre care părinții îi vorbesc (fiind, de altfel, bine intenționați în încercarea lor de încurajare), copilul va începe probabil să își ascundă îngrijorările și să piardă conectarea autentică cu adulții semnificativi din viața sa. Promovarea exclusiv a aspectelor pozitive ale reîntoarcerii la școală (întâlnire cu colegi, sprijin adecvat din partea cadrelor didactice etc.) nu face decât să invalideze îngrijorările copilului care va încerca să le nege, numai că ele nu dispar ci se intensifică. Din nou, abordarea în termeni gri (realistă și echilibrată) care ia în considerare atât avantajele, cât și dificultățile este cea mai potrivită pentru copil deoarece crește încrederea în părinte și în faptul că acesta îl înțelege, dar îi poate oferi și soluții practice pentru a depăși posibilele dificultăți care îi produc îngrijorare (de ex.: ”ce fac dacă un coleg nu poartă mască”, ”cum spun cuiva că e prea aproape de mine” etc.).

Cu puțină exersare și cu sprijinul, consecvent și perseverent, al adulților, reîntoarcerea în spațiul fizic al școlii nu va aduce mari perturbări în viața emoțională a copiilor noștri, apropierea fizică și conectarea socială fiind înscrise în bazele neuro-biologice ale ființei umane ca trăsături naturale care au asigurat în timp supraviețuirea speciei.  

Numai că acest sprijin al adulților poate să fie unul adecvat, mai ales când există o relație apropiată și de încredere cu copiii. Este încă un context care ne reamintește că relația bună ne ajută să trecem (prin) situația dificilă. Simplul fapt că un copil știe că are pe cine să se bazeze, că pus în fața oricărei dificultăți va găsi înțelegere și sprijin la părinții lui, îi oferă confortul și siguranța necesare pentru a rămâne echilibrat din punct de vedere emoțional și pregătit să exploreze și să se dezvolte.
 
Traducere și adaptare Geta Costesc, psiholog:

• The Center for Anxiety and OCD, www.caocd.com
• Together – cognitive bahavioral therapy, www.togethercbt.com
• Newport Institute - An Integrated Approach to Young Adult Mental Health, www.newportinstitute.com