TIK-TOK-ul și autodiagnosticul: Resursă informațională vs. pericol pentru adolescenți

miercuri 23 februarie 2022
Sunt mulți ani de când adolescenții ne-au obișnuit că știu să caute informații pe internet. Anii au trecut, internetul a avansat, numărul aplicațiilor a crescut și, ceea ce în urmă cu doar câțiva ani presupunea interes, intenție, căutare, verificare etc., acum poate fi întâlnit accidental.

Mai precis, asta ca să revenim și la titlul acestui articol, sunt câteva luni de când primesc întrebări de la mai mulți adolescenți care au descoperit – ”întâmplător” – pe Tik-Tok diverse filmulețe cu tematici din sănătatea mentală, întrebări care sună astfel: ”Credeți că am anxietate socială?”, sau ”Credeți că am ADHD”, sau ”Credeți că sunt bipolar?” etc. De fiecare dată am întrebat, la rândul meu, ”Cum ai ajuns la această conluzie?”, sau ”Ce te face să crezi asta?” și au fost prea multe răspunsuri: ”am văzut pe Tik-Tok” pentru a mai putea crede în coincidențe. Și, astfel, am luat internetul la verificări. Surprinzător, sau nu, există deja articole în diverse reviste de specialitate care vorbesc despre acest fenomen, doar că majoritatea celor care ajung să-și pună un auto-diagnostic în articolele menționate au fost tineri adulți.

Voi lista doar câteva surse (sau resurse) folosite de adolescenții despre care am amintit și regăsite și în informațiile căutate de mine pe internet: @lesleypsyd, @lindsay.fleminglpc, @catieosaurus, @adhdcoachsheila, @thepsychdoctormd.

Așa cum am scris și în primul paragraf, adolescenții au fost curioși și în trecut, cu mențiunea că ei erau cei care realizau că sunt diferiți de ceilalți și scriau în motoarele de căutare ce simptome considerau ei că-i deranjează, sau îi reprezintă. După care citeau critic primele articole apărute și alegeau ce li se părea că se apropie cel mai mult de situația lor. Tik-Tok-ul, pe de altă parte, folosește algoritmi și face recomandări funcție de ceea ce cauți sau vizualizezi și, astfel, unii dintre adolescenții cu care am vorbit îmi povesteau că au ajuns ”întâmplător” la videoclipurile revelatoare.
           
Și acum ajungem la un alt topic din titlul acestui articol: putem vorbi despre resurse informaționale, sau despre un real pericol atunci când unele informații (content-uri) sunt create și postate de oameni fără o pregătire specială în domeniu. Să ne întoarcem la descrierile adolescenților: ”parcă vorbea despre mine”, ”... și eu fac exact la fel”, ”mi-am dat seama de ce am fost tot timpul așa...”, ”sunt mulți ca mine?”, ”o fi grav?” etc. În articolele de pe internet există aceeași ambivalență și, reamintesc, acolo era vorba predominant de tineri adulți despre care considerăm că au mai mult discernământ. Pentru adolescenți cum ne dăm seama care este echilibrul?
           
Informații se găsesc oricum pe internet, iar aplicațiile social-media sunt doar modalitatea în tendințe din acest moment. Nu știm cum va fi peste câțiva ani, de unde, și cum, vor accesa oamenii informații. Prin urmare, să rămânem conectați la situația prezentă. Avem un adolescent (personal, încă nu am întâlnit copii sub 13 ani care să fi venit cu astfel de întrebări) care vizualizează un conținut pe Tik-Tok și care îi deschide ochii asupra unor aspecte din viața lui, aspecte pe care le-a observat în trecut și nu le-a văzut până în acel moment dintr-o perspectivă unitară. Pentru câțiva dintre cei întâlniți de mine a fost suficient să-și pună un auto-diagnostic, în timp ce pentru alții au apărut doar și mai multe întrebări. Și aici cred că intervine rolul adulților, fie ei părinți, cadre didactice, consilieri școlari, influenceri etc. Este foarte important pentru adolescent să fie ascultat, înțeles, să depunem noi un efort de a ne clarifica și să punem un mare STOP pornirii de a spune: ”De pe Tik-Tok ai aflat? Acolo nu este nimic serios...”. Când reușim să ascultăm descrierile lor, vom constata că au sens și coerență. Dacă avem deja informații, le explicăm pe înțelesul lor. Dacă nu deținem informații, le spunem că nu știm, cerem un răgaz, stabilim un nou termen pentru discuții, ne informăm și clarificăm împreună cu el data viitoare. Atunci când considerăm că suntem depășiți de situație, cerem părerea unui profesionist: medic de familie, consilier școlar, psiholog, medic psihiatru.
           
Un semnal de alarmă poate fi reprezentat de vârsta creatorului de content, mai ales când influencerul declară că suferă de aceeași tulburare. Și în acest context, una dintre fete a afirmat: ”cred că nu o să scap niciodată de asta. Dacă x la banii ei nu a reușit nimic, eu nu am nicio șansă”. Este nevoie să amintim că suntem diferiți, că se poate manifesta diferit la fiecare dintre noi, că și x declară că lucrurile stau mult mai bine comparativ cu trecutul, că unele trăsături vin și cu beneficii etc. Oferim puțină speranță și aprindem luminița de la capătul tunelului.
           
Cum poate face un părinte acest lucru? În speranța că dinamica din familie este una pozitivă și suficient de eficientă, atunci lucrurile se întâmplă firesc, fără eforturi majore. Realitatea este însă diferită și multe familii se confruntă cu o dinamică bazată pe neînțelegeri, respigere, etichetare, învinovățire, toate acestea conducând la îndepărtarea adolescentului care pe viitor va evita să mai vorbească cu părinții despre lucrurile ”sensibile”.
           
Cum putem crește eficiența unei discuții?
  • Disponibilitate – pe cât posibil, ne oprim din ce facem, lăsăm factorii distractori deoparte (telefon, TV etc.), ascultăm cu atenție, fără întreruperi, punem întrebări când nu înțelegem și creăm contextul pentru o eventuală continuare a discuției atunci când situația pare să-l copleșească.
  • Validare emoțională – emoția este o trăire firească care apare la schimbarea unei stări de echilibru. Avem un adolescent preocupat și îngrijorat, atunci suntem de acord că dacă am fi în situația lui și ne-ar trece aceleași lucruri prin minte, am avea aceleași neliniști ca și el. Este nedrept față de el să-i spunem: ”Nu are sens să te gândești..., că o să treacă de la sine. O să vezi. Altele sunt lucrurile care trebuie să te îngrijoreze pe tine. Bate examenul la ușă și tu te plângi că îți este rușine să vorbești în clasă”. Corect este să-i spunem: ”Dacă m-aș gândi că toată clasa o să râdă de mine dacă greșesc, cred că și eu m-aș înroși și m-aș bâlbâi”. Și de aici pornim în căutarea de soluții și rezolvarea de probleme.
  • Acceptare – pornim de la premiza că fiul/fiica, elevul/eleva nostru/noastră, este diferit(-ă) de noi și acceptăm atât asemănările dintre noi, cât și diferențele. Sunt gândurile, emoțiile, comportamentele și realitatea lui/ei, și le acceptăm ca atare. Abia de aici putem căuta soluții care să i se potrivească și rezolvăm problema celuilalt și nu pe cea pe care noi credem că o are.
  • Relație – dacă fiul/fiica dvs., vine să vă vorbească despre lucruri atât de importante pentru el, atunci cu siguranță ați făcut lucrurile bine în trecut. Pentru părinții de copii mici, este bine să construiască o relație de încredere pentru ca mai târziu să fie siguri că adolescenții vor veni către ei. Foarte pe scurt, vorbim de bonding la vârste foarte mici, pentru ca apoi să vorbim despre diverse activități plăcute făcute împreună cu copilul și alături de copil.
  • Siguranță – încă din perioada formării atașamentului vorbim despre siguranță, iar în acest context specific avem în vedere absența judecăților și etichetelor. Copilul se va simți în siguranță, acceptat, și îi va fi mai ușor să vorbească despre lucrurile care îl preocupă, îl îngrijorează și îl fac să piardă nopțile întrebându-se cum se va descurca mai departe, ce va face a doua zi la școală, cum va face față și la ce este el bun.
  • Modelare – uneori este important să vorbim noi primii și să dăm un exemplu despre cum am depășit unele vulnerabilități personale. Dacă avem un adolescent cu o anxietate socială, poate este bine să ne privim noi ca familie și să vedem ce exemplu oferim. Avem prieteni? Ne întâlnim des cu ei? Ne vedem cu oameni noi? Mergem în locuri noi? Dacă facem toate aceste lucruri, atunci îl implicăm cu pași mici pentru a-și dezvolta și exersa o serie de abilități sociale. În condițiile în care familia este una retrasă, atunci poate că este bine să oferim noi, adulții, un prim exemplu și să ne vedem mai des cu prietenii, rudele apropiate, colegi de serviciu, părinții unor colegi de școală, sau de la vreo activitate extra-școlară a fiului nostru. Adolescentul ne spune că el crede că are ADHD și conștientizăm că s-ar putea să aibă dreptate? Este momentul să fim un exemplu pentru fiul sau fiica noastră. Îi arătăm cum ne planificăm noi ziua, cumpărăturile, cum ținem minte programările, sau zilele de naștere, ce tip de calendar sau de agendă folosim, cum învățam noi, cum ne organizam materialul, cum făceam sublinieri pe caiete, ce scheme foloseam etc.
  • Planificare și organizare – putem să ne planificăm și să ne organizăm astfel încât să creăm contexte pentru discuții. Destul de frecvent, copiii și adolescenții, preferă momentele informale pentru discuțiile cu subiecte sensibile. Poate fi înainte de culcare, când conducem, când gătim sau când reparăm ceva etc. Dacă am constatat în trecut că în astfel de momente este mai deschis să ne vorbească, atunci putem să creăm astfel de momente: ”mă ajuți puțin să meșteresc la mașină?”, ”vii cu mine să-mi dai la mână sculele că trebuie să urc pe scară?”, ”bați tu ouăle spumă pentru prăjitură că ai mai multă răbdare?”.
  • Calm și autocontrol – unele subiecte (tulburări mentale cu care se identifică fiul/fiica noastră) ne testează nouă limitele și riscăm să reacționăm exagerat, ceea ce conduce la mărirea distanței dintre noi. Este nevoie să ne calmăm, să găsim doza de auto-control suficientă pentru a putea sta de vorbă și a-i asigura adolescentului siguranța, acceptarea, validarea, modelul etc., aspectele discutate mai sus.
           
Ar mai fi un aspect de menționat în încheiere, respectiv pericolul implicit ca apariția repetată în social-media a tuturor acestor conținuturi despre tulburări mentale să conducă la minimalizarea lor, ca și cum nu ar fi tulburări reale, ci mofturi. Frecvent auzim tineri care ne spun că au încercat să le spună celorlalți cum se simt și au primit replici de tipul: ”toți avem depresie, trebuie să depășești momentul”, sau ”nu mai da vina atât pe anxietate când de fapt tu nu vrei să faci ceva”.
           
În concluzie, tehnologia și noile aplicații au creat noi condiții de expunere la informații si aceasta este o stare de fapt. Ajută când ne indică că ar putea fi ceva care ne scapă și care merită investigat și verificat, respectiv poate face mult rău când luăm totul de bun și nu avem alte metode de verificare și de rezolvare a problemelor identificate.
 
 
Mihai Avădanei, psihopedagog