25 mai – Ziua Internațională a Copiilor Dispăruți

Rolul nostru, ca părinți, este crucial!
În fiecare an, pe 25 mai, întreaga lume își îndreaptă atenția către copiii dispăruți și familiile lor. Este o zi în care vorbim despre durere, dar și despre speranță. Despre statistici care ne tulbură, dar și despre puterea reală pe care o avem, ca părinți, de a face diferența.

Când un copil pleacă, primul pas este să fie găsit. Următorul este să fie ascultat.

În fiecare dispariție a unui copil există o urgență. Dar, de multe ori, există și o poveste nespusă: o teamă, o presiune, o suferință, un conflict, o experiență de abuz, neglijare, bullying sau sentimentul că nimeni nu îl mai ascultă. 

În România, 97% dintre disparițiile de copii sunt plecări voluntare. Termenul „plecare voluntară” nu trebuie să ne inducă în eroare. Pentru un copil, „a pleca” nu înseamnă libertate sau alegere matură. Înseamnă că nu mai vede altă soluție. Motivele care duc la fugă apar, de regulă, în mediul de acasă, la școală sau în instituția de protecție, iar felul în care copilul este primit la întoarcere poate influența decisiv riscul unei noi plecări.Numere de telefon utile pentru părinți și orice altă persoană care află despre dispariții ale copiilor:
 

 
Ce poate ascunde plecarea unui copil?

Copiii pot pleca de acasă sau dintr-un centru din motive diferite. 

Uneori pleacă din cauza a ceva: violență, conflict, abuz, neglijare, presiune școlară, bullying, respingere, singurătate, anxietate sau depresie. Alteori pleacă spre ceva: o persoană care pare să îi înțeleagă, un grup care le oferă aparent apartenență, promisiunea libertății sau a unei vieți mai ușoare. 
Probleme de sănătate mintală reprezintă cauze frecvente, mai ales în cazul tinerilor cu episoade depresive sau cu gânduri de suicid.

Copiii din centrele de plasament sunt printre cei mai vulnerabili. Pleacă adesea pentru a se reuni cu familia de origine sau pentru a semnala o suferință legată de mediul de îngrijire. Fuga este, pentru ei, mai degrabă un semnal de nemulțumire decât o încercare reală de a scăpa pentru totdeauna.

În toate aceste situații, mesajul copilului trebuie luat în serios. Un copil care fuge nu trebuie redus la etichete de tipul „neascultare”, „răsfăț” sau „teribilism”. Plecarea poate fi un semnal de alarmă că relația lui cu adulții importanți s-a fragilizat și că are nevoie urgentă de siguranță, sprijin și reparație emoțională.
Mesajul cel mai important pentru noi, părinții, este că  în spatele fugii există aproape întotdeauna un strigăt de ajutor. Iar primii care îl pot auzi suntem chiar noi.

Semnalele de alarmă pe care le putem observa

Înainte de a pleca, mulți copii dau, fără să își dea seama, semnale. Sunt mici schimbări pe care, dacă le observăm la timp, ne pot oferi ocazia să intervenim cu blândețe și înțelegere:
•    retragere bruscă, izolare în cameră, refuzul activităților care îi plăceau;
•    schimbări marcate de dispoziție, cum ar fi tristețe, iritabilitate, anxietate;
•    scădere a performanței școlare, absențe repetate, conflicte la școală;
•    modificări ale tiparelor de somn sau de alimentație;
•    prieteni noi pe care nu îi cunoaștem, întâlniri pe care le ascunde;
•    timp petrecut tot mai mult în spațiul online, conversații închise rapid când intrăm în cameră;
•    afirmații aparent banale – „nu mă înțelege nimeni", „mi-aș dori să dispar", „aș vrea să fiu altundeva".

Niciunul dintre aceste semnale, luat separat, nu înseamnă neapărat că un copil pregătește o plecare. Dar, împreună sau persistent, ne spun că ceva îl doare. Iar acel ceva merită întreaga noastră atenție.

Comunicarea care previne: ce putem face, în fiecare zi

Părinții, îngrijitorii și familiile rămân cei mai importanți factori de prevenție. Copiii au nevoie să găsească, în propria lor casă, adulți în care să aibă încredere. Iar un adult în care un copil are încredere are trei caracteristici simple: ascultă fără să judece, este disponibil chiar și când subiectul este incomod și oferă stabilitate.

Din experiența noastră de peste trei decenii la Salvați Copiii, am identificat câteva atitudini care fac, de fiecare dată, diferența:
•    Ascultați mai mult decât vorbiți. Întrebați-vă copilul cum se simte, nu doar ce a făcut. Lăsați tăceri în conversație. Acestea reprezintă spațiul în care copilul își găsește curajul să continue.
•    Ascultați înainte să corectați. Un copil va spune mai mult dacă nu se teme că va fi pedepsit, ridiculizat sau întrerupt.
•    Validați emoția, chiar dacă nu sunteți de acord cu reacția. „Înțeleg că ești furios" nu înseamnă „ai dreptate să trântești ușa", dar deschide drumul către dialog.
•    Evitați amenințările și ultimatum-urile. O conversație începută cu „dacă mai faci o dată..." se termină, aproape întotdeauna, în tăcere.
•    Nu reduceți discuțiile la școală, note, telefon și reguli. Copiii au nevoie să simtă că sunt iubiți și când greșesc, nu doar când performează.
•    Fiți curioși, nu suspicioși. Întrebați despre prietenii lui, despre ce ascultă, despre ce vede online. Cu interes real, nu cu intenția de a-l prinde cu ceva.
•    Luați în serios semnele de retragere. Izolarea bruscă, schimbările mari de dispoziție, fuga repetată de la școală, conflictele intense, mesaje de tipul „vreau să dispar”, prieteni mult mai mari sau necunoscuți, secretele excesive ori teama de a veni acasă pot trăda o vulnerabilitate.
•    Ajutați-l să identifice și alți adulți de încredere: o mătușă, un profesor, un antrenor. Sunt momente în care copilul are nevoie de cineva în afara cuplului parental, iar acest lucru nu vă diminuează rolul.
•    Construiți împreună repere pentru viața lor. Copii și tinerii au nevoie să simtă că aparțin unei familii, unui grup de prieteni ori unui grup sportiv sau artistic, că au o pasiune. Reperele sunt motive pentru care rămân, nu pentru care pleacă.
•    Căutați sprijin specializat devreme. Consilierea psihologică, dialogul cu școala, cu medicul, cu serviciile sociale sau cu organizațiile care oferă suport copiilor pot preveni agravarea situației.
Un copil care simte că acasă există măcar un adult care îl ascultă fără să-l judece are șanse mult mai mici de a căuta această ascultare în afara casei, uneori, în locuri periculoase.

Ce trebuie să știm despre pericolele plecării

Atunci când copiii pleacă, fie și pentru câteva ore, intră într-un teritoriu pe care nu îl pot anticipa. Este important să cunoaștem, ca părinți, riscurile reale, nu pentru a-i speria, ci pentru a înțelege urgența cu care trebuie să acționăm:
•    Riscul de trafic și exploatare. Persoanele care se apropie de un copil fugit pot părea, la început, drăguțe și protectoare. Foarte rapid, însă, oferă adăpost sau mâncare în schimbul unor lucruri pe care copilul nu vrea să le facă. Riscul de trafic de minori, în aceste situații, este îngrijorător de mare.
•    Riscuri pentru sănătate. În funcție de anotimp, pot apărea rapid hipotermia, infecțiile respiratorii, deshidratarea, afecțiuni care, fără îngrijire medicală, se pot agrava alarmant.
•    Conflictul cu legea. Pentru a supraviețui, copilul poate ajunge să fure mâncare sau să facă alte lucruri care îi compromit viitorul.
•    Singurătatea profundă. Departe de orice persoană apropiată, copiii pot intra într-o spirală emoțională din care le este greu să iasă singuri.

Dacă un copil a dispărut, acționați imediat!

Dacă nu știți unde este copilul și aveți motive de îngrijorare, nu așteptați. Primele ore sunt esențiale. Salvați Copiii atrage atenția că, deși mulți copii sunt găsiți în primele 24–48 de ore, șansele scad odată cu trecerea timpului, iar sesizarea trebuie făcută rapid.
Pregătiți cât mai repede următoarele informații:
•    o fotografie recentă a copilului;
•    hainele cu care era îmbrăcat;
•    locul și ora la care a fost văzut ultima dată;
•    telefonul folosit (model, număr, aplicații de mesagerie active);
•    prietenii sau persoanele cu care ar putea fi;
•    mesajele recente schimbate cu el sau cu apropiații;
•    posibilele destinații – locuri pe care le-a menționat sau pe care le frecventează;
•    eventuale probleme medicale sau tratamente necesare.

Procedurile de protecție a copiilor dispăruți recomandă colectarea rapidă a acestor informații și contactarea poliției ori de câte ori există un risc pentru copil.
Un mesaj util, în cazul unei plecări de acasă, ce poate fi trimis copilului ar putea fi:
„Orice s-ar întâmpla, vreau să știi că siguranța ta este mai importantă decât orice ceartă. Dacă simți că nu mai poți sta acasă sau dacă ai plecat deja, sună-mă, scrie-mi sau cere ajutor unui adult. Nu vei fi singur și dorim doar să te știm bine și alături de noi.”

Momentul întoarcerii: cea mai importantă oră

Dacă plecarea s-a întâmplat și copilul s-a întors, fie după câteva ore, fie după câteva zile, modul în care îl primim înapoi va decide, în mare măsură, dacă va mai pleca vreodată.

Tinerii înșiși ne spun că momentul reîntâlnirii este o etapă delicată, care le influențează direct decizia de a rămâne sau de a pleca din nou. Iată câteva sfaturi esențiale pentru părinți:
•    Îmbrățișați înainte de a întreba. Primul mesaj trebuie să fie „mă bucur că ești aici", nu „cum ai putut să-mi faci asta".
•    Amânați conversația dificilă. Lăsați 24-48 de ore în care copilul să mănânce, să doarmă, să se simtă din nou în siguranță.
•    Nu căutați un vinovat, căutați o cauză. Întrebarea „de ce ai plecat" trebuie pusă cu deschidere, nu ca un reproș.
•    Cereți ajutor de specialitate. Un consilier psihologic poate ajuta întreaga familie să înțeleagă ce s-a întâmplat și cum se poate evita pe viitor.
•    Faceți schimbări reale acasă. Dacă plecarea a fost un semnal, ignorarea cauzei aproape garantează o nouă plecare.

Când copilul poate vorbi, întrebați cu blândețe:
„Ce s-a întâmplat înainte să pleci?”
„Ce ai simțit că nu mai poți duce?”
„A fost cineva care te-a rănit, amenințat sau constrâns?”
„Ce ai avea nevoie să schimbăm ca să te simți mai în siguranță?”
„Cine te poate ajuta, în afară de noi?”

Nu promiteți că „totul va fi uitat”, dar promiteți că nu va fi singur. Uneori, este nevoie de sprijin psihologic, de implicarea școlii, a serviciilor sociale sau a autorităților. Scopul nu este doar întoarcerea copilului acasă, ci prevenirea unei noi plecări.

Întrebarea esențială nu este doar „De ce ai plecat?”, ci și „Ce te-ar ajuta să vrei să rămâi?”

Ca părinți, nu putem controla fiecare pas al copiilor noștri. Dar putem construi, zi de zi, relații în care copiii să știe că pot cere ajutor înainte ca fuga să li se pară singura soluție.

Nu sunteți singuri!

La Salvați Copiii a, lucrăm zilnic cu părinți și copii pentru a transforma momentele de criză în oportunități de reconectare. În Centrele de Consiliere pentru părinți, oferim sprijin psihologic gratuit, evaluare specializată și grupuri de sprijin. Pentru a ne contacta, intrați pe www.salvaticopiii.ro .

Ziua de 25 mai ne reamintește că, în spatele fiecărui copil dispărut, sunt părinți, frați, prieteni care speră. Dar ne reamintește, mai ales, că prevenția stă, înainte de orice, în mâinile noastre. Copiii nu fug doar de acasă, ei fug spre ceva ce nu reușesc să găsească acasă. Datoria noastră, ca părinți, este să facem din casă acel loc.