Convenția ONU cu privire la drepturile copilului

Convenția a fost adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989.
Până în prezent, Convenția a fost adoptată de 196 de țări, membre ale Națiunilor Unite (cu excepția SUA). Orice stat care semnează și ratifică Convenția se obligă să aplice integral și corespunzător standardele juridice în domeniul promovării și protecției drepturilor copilului.

Două Protocoale Opționale adiționale la Convenția pentru Drepturile Copilului au fost adoptate la 25 mai 2000. Primul Protocol interzice implicarea copiilor în conflicte militare, iar cel de-al doilea interzice vânzarea acestora, prostituția și pornografia infantilă. Ambele protocoale au fost ratificate de peste 150 de state.

Un al treilea Protocol Opțional a fost adoptat la New York, în decembrie 2011, privind procedura comunicărilor, care va permite copiilor sau reprezentanților acestora să depună plângeri individuale pentru încălcarea drepturilor copiilor. Documentul a intrat în vigoare la 14 aprilie 2014. România a semnat Protocolul în 13 iunie 2012, urmând ca Parlamentul României să-l ratifice.
 

 

book_icon.png  

Convenția pentru Drepturile Copilului »



La nivel european, Tratatul de la Lisabona (2007), semnat de toate statele membre ale Uniunii Europene, promovează în mod explicit protecția drepturilor copilului (art. 2), iar prin art. 24 al Cartei drepturilor fundamentale, stabilește că toți copiii au dreptul la protecția și îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor, ei putând să-și exprime în mod liber opinia, aceasta fiind luată în considerare în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate. În toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial. De asemenea, Carta stabilește că orice copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său.

Conform prevederilor Convenției, copilul trebuie tratat cu respect, iar statul este obligat să îi asigure cele mai bune condiții de dezvoltare, să respecte drepturile copilului și normele de protecție a copilului. Drepturile copilului conținute în Convenție trebuie să fie aplicate tuturor copiilor, fără discriminare. 

Copiii au drepturi specifice deoarece trebuie să beneficieze de o protecție specială, de care adulții nu au nevoie. Copiii depind de oamenii din jurul lor timp de multă vreme, în perioada copilăriei, și au nevoie să fie ajutați să se dezvolte armonios și să devină adulți independenți, capabili să respecte drepturile celor mai vulnerabili decât ei. Copiii trebuie ajutați să afle cât mai multe lucruri despre drepturile care-i protejează. Faptul că sunt încurajați să se gândească la aceste drepturi și să vorbească despre ele cu alte persoane, poate contribui semnificativ la dezvoltarea lor. Un copil care își cunoaște drepturile poate vedea dacă familia și prietenii săi respectă aceste drepturi și va fi în măsură să respecte, la rândul său, drepturile altora. Prin înțelegerea drepturilor copilului putem să contribuim la o lume mai bună.

Cele 42 de drepturi ale copilului (care se regăsesc în Convenție sub formă de articole) sunt strâns legate unele de celelalte și au toate aceeași importanță. Toate statele părți la Convenție au fost de acord să vegheze ca aceste drepturi să fie asigurate copiilor.

Astfel, fiecare copil are dreptul la viață, la educație, la o dezvoltare armonioasă și la viață de familie, Convenția consacrând „principiul interesului superior al copilului” (art. 3). Acest principiu a fost integrat și în legislația românească, prevalând în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești. De altfel, principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal, în determinarea acestuia avîndu-se în vedere cel puțin următoarele aspecte:
  • nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educație și sănătate, de securitate și stabilitate și apartenență la o familie; 
  • opinia copilului, în funcție de vârsta și gradul de maturitate; 
  • istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situațiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violență asupra copilului, precum și potențialele situații de risc care pot interveni în viitor; 
  • capacitatea părinților sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia; 
  • menținerea relațiilor personale cu persoanele față de care copilul a dezvoltat relații de atașament. 
Autoritățile trebuie, de asemenea, să respecte drepturile și responsabilitățile familiei de a-și ghida și îndruma copiii, astfel încât, pe măsura ce cresc, aceștia să învețe să-și folosească în mod corespunzător drepturile (articolul 5). Convenția nu urmărește să transfere, de la părinți la autoritățile statului, responsabilitățile cu privire la copii. Din contră, Convenția stabilește că autoritățile au datoria să protejeze și să sprijine familiile, astfel încât acestea să își poată îndeplini rolul esențial de a avea grijă de proprii copii. Autoritățile trebuie să se asigure că nevoile copilului sunt satisfăcute, respectând în același timp drepturile și responsabilitățile familiei de a-i crește pe copii așa cum se cuvine. De cele mai multe ori, familia acționează în interesul superior al copilului, însă, în anumite situații, autoritățile trebuie să asigure copiilor protecție împotriva relelor tratamente.


România și Convenția ONU cu privire la drepturile copilului


România a fost printre primele state care au ratificat Convenția ONU, în anul imediat următor adoptării sale în cadrul Adunării Generale a Națiunilor Unite, prin Legea nr. 18 din 28 septembrie 1990. În anul 2004, a fost adoptată și o lege specială pentru protecția și promovarea drepturilor copilului (Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare). 

Perioada scursă de la ratificarea Convenției de către România a marcat importante evoluții în situația copiilor din România. Dincolo de măsurile adoptate de autorități cu un impact pozitiv asupra drepturilor copilului, criza economică și lipsa unei viziuni centrate pe interesul superior al copilului au făcut ca în țara noastră să persiste fenomene îngrijorătoare precum rata ridicată a mortalității infantile, neparticiparea la educație, riscul de sărăcie și excluziune socială în rândul copiilor și lipsa serviciilor destinate copiilor.

Mai multe în această secțiune

Participarea copiilor

Participarea copiilor

Salvați Copiii sprijină participarea reală și de bună calitate a copiilor, ceea ce le oferă posibilitatea de a-și exprima opiniile, de a fi implicați în luarea decizilor care îi privesc sau de a acționa.

Citește mai mult

Promovarea drepturilor copilului

Promovarea drepturilor copilului

În aprilie 1990, Salvați Copiii a inițiat programul „Și noi avem drepturi”, care își propune să educe copiii și specialiștii care lucrează cu copii.

Citește mai mult