Jurnal de părinte al copilului prematur Ep.1
Vineri 22 Mai 2020
Să fii părinte este un lucru minunat. Mulți visează la ziua îi care își vor putea strâmge propriul copil în brațe timp de ani întregi. Dar ce se întâmplă atunci când lucrurile nu decurg conform așteptărilor, iar cel mic vine pe lume mai devreme, nepregătit să o înfrunte? Acestea sunt mărturiile părinților care au fost puși față în fața cu greul adevăr - un copil născut prematur.
„Nu pot uita niciodată clipa în care am aflat că voi fi mamă pentru că deja îmi pierdusem orice speranță. Eram atât de fericită că vom avea un copil și așteptam cu mare nerăbdare să îl pot ține în brațe. Îmi imaginam cum o să îl mângâi și o să îi spun lucruri frumoase. Din păcate, toată fericirea a ajuns să se transforme într-un coșmar. Vlad a vrut să vină mai devreme pe lume, așa că s-a născut la 30 de săptămâni. De aici începe o adevărată luptă contra cronometru pentru a-mi putea vedea visul împlinit. Din păcate, după ce s-a născut nu am reușit să îl văd deloc timp de patru zile.
Eu am avut nevoie de îngrijire specială și a trebuit să rămân în spital la Ploiești. Vlad fiind mic și cu multe nevoi, a fost transferat la București, pentru că doar acolo putea primi îngrijirea de care avea nevoie. A fost un infern să nu îl văd, să nu știu cum este. El să nu știe cât de mult îl iubesc și că aș fi dat orice să fiu alături de el.
Când l-am văzut prima dată conectat la aparate nu mi-a venit să cred prin ce situație grea trece și că a fost nevoit să treacă prin asta singur. Acum, după șase săptămâni, am putut să îl iau pentru prima dată în brațe. Este un sentiment ireal. Parcă plutesc. Datorită medicilor care ne-au ajutat și datorită norocului de a putea fi transferat la un spital care să fie dotat cu aparatele de care avea nevoie, acum copilul meu poate să respire singur.”
Georgiana, 39 de ani, mama lui Vlad, copil născut prematur, Ploiești
„Într-o fracțiune de secundă copilul meu nu ar mai fi fost în viață, dacă nu ar fi avut norocul să se nască într-un spital cu aparatele de care avea nevoie, el nu putea să respire singur. Mă uitam neputincioasă la el, nu știam ce se va întâmpla și asta era frustrant și foarte dureros. Să nu poți să deții controlul asupra stării de bine a copilului tău este cea mai mare durere a unui părinte.
Copilul meu avea 31 de săptămâni și 1400 gr când s-a născut. Nu putea respira decât cu ajutorul aparatelor, când l-am văzut prima dată am avut un șoc, era asa de mic și respira atât de greu încât credeam că nu îl voi mai vedea și a doua zi. Am avut mare noroc că am avut parte de un incubator și alte aparate de care a avut nevoie pentru a se face bine. Nici nu vreau să mă gândesc prin ce trec alți părinți care nu au același noroc. Am plâns mult, dar am luptat alături de copil și de medici să reușim.
Doamnele doctor ne-au ajutat foarte mult și ne-au învățat foarte multe. Am înțeles că aparatele de care a beneficiat copilul meu și care l-au ajutat să trăiască sunt cumpărate din donații și suntem recunoscători că oamenii au ajutat ca cel mic să rămână în viață. Și m-aș bucura ca alți părinți de prematuri să poată beneficia de tot ce au nevoie pentru a putea pleca acasă împreună cu copilașii lor.”
Elena, mama lui Ștefan, copil născut prematur, București