Fără aparate, fiecare respirație poate fi ultima

În primele zile, respirația lui era fragilă, iar micile bătăi ale inimii păreau să fie într-o continuă competiție cu fiecare clipă care trecea. Familia, însă, nu a cedat. Fiecare zâmbet al mamei și fiecare atingere a tatălui erau ca niște raze de speranță care îi dădeau puterea să meargă mai departe. În acele momente de incertitudine, dragostea lor a fost scânteia care l-a ghidat pe Leo prin noaptea celor mai grele zile.

Încet, dar sigur, își recăpăta forțele, iar fiecare mică victorie – un pas mai aproape de a respira singur, o zi în plus în incubator, o clipă în care îi auzeau inima bătând cu mai multă putere – devenea o mare realizare. Zilele lungi de spital au fost înlocuite treptat cu momente de fericire când în sfârșit Leo a putut pleca acasă cu familia.

Astăzi, Leo este un băiețel zâmbitor, plin de viață și energie. Privindu-l cum aleargă și se joacă, nimeni nu ar ghici prin ce a trecut. Este dovada vie că dragostea și speranța, dedicarea medicilor și existența echipamentelor performante în maternități pot realiza adevărate miracole. Leo nu este doar un băiețel, ci un simbol al implicării, al curajului și al perseverenței, care a făcut imposibilul să devină posibil.

La naștere, Maricica cântărea doar 550 de grame și măsura 30 de centimetri. Nu a simțit căldura brațelor mamei, ci pe cea a incubatorului. Nu a fost mângâiată de pielea fină a mamei, ci de senzori reci, care i-au atins pielea fragilă, aproape translucidă. A fost nevoie ca un tub să-i fie introdus în plămâni pentru a-i administra surfactant, ajutând-o să respire, să se dezvolte și să trăiască. Și a luptat din răsputeri. Nu a vrut să fie intubată; o mască nazală conectată la aparat a devenit partenerul ei de respirație, alături de care a luptat neîncetat, până la epuizare.

După o lună, Maricica cântărea 470 de grame și măsura 32 de centimetri. Deja mânca 2-3 mililitri de formulă specială de lapte, în timp ce mama ei, ocupată cu cei doi frați ai Mariei, venea la spital de câte ori putea. Drumul ei nu a fost deloc ușor. Au urmat crize de apnee, anemie, transfuzii de sânge și dependența de aparatele medicale. Dar, ca prin minune, la două luni, Maricica cântărea 630 de grame și a început să respire din ce în ce mai mult singură. Nu mai avea nevoie de perfuzii și putea tolera rațiile de lapte administrate prin gavaj.

A devenit mascota secției. Oricine intra în tură întreba cu drag: „Ce mai face Maricica?”. Între timp, Maricica primea hăinuțe croșetate special pentru ea, ca semn al admirației pentru puterea ei de a lupta și de a rămâne în viață. Au urmat noi încercări. Screening-ul pentru retinopatie de prematuritate nu a fost trecut în prima etapă, fiind necesară o injecție intraoculară și monitorizare constantă.

La trei luni, Maricica ajunsese la 1100 de grame și nu mai avea nevoie de oxigen. Odată cu data la care ar fi trebuit să se nască, a început să crească „ca din apă” și să-și dezvăluie personalitatea, așa cum îi șade bine oricărei fetițe istețe. Pe 17 noiembrie, de Ziua Prematurilor, Maricica a sărbătorit îmbrăcată frumos, în mov, cântărind 1900 de grame, alături de mama ei.

Maricica continuă să lupte, sprijinită de priceperea medicilor și de dragostea celor din jur. Dragostea este esențială în această meserie, iar Maria, ca toți eroii asemenea ei, speră să aibă parte de îngrijiri de cea mai bună calitate, de aparatură modernă și de un mediu prietenos. Fără toate acestea, micii eroi nu pot răzbate.