Rivalitatea între frați

vineri 4 decembrie 2020
Rivalitatea dintre frați este adesea percepută ca un fenomen normal și ne așteptăm să se amelioreze cu trecerea anilor și maturizarea copiilor. Noile condiții impuse de situația pandemică au condus la exacerbarea acestui fenomen.

Întâlnim părinți care ne povestesc că în primăvară, când s-a instituit starea de urgență și școlile au fost închise, copiii lor și-au petrecut timpul jucându-se frumos, vorbind mai mult între ei, vizionând împreună aceleași desene animate, aceleași seriale etc. După o perioadă au apărut certurile care s-au agravat cu trecerea timpului. S-au bucurat când au reînceput școlile și frații și-au reluat viețile școlare și sociale separat, părinții bucurându-se de un moment de respiro și de liniștea din casă.

Acum lucrurile par să se ridice la alte cote și întâlnim mulți părinți care se îngrijorează observând comportamentele agresive ale copiilor lor (”își vorbesc urât”, ”se poreclesc”, ”se jignesc”, ”auzim chiar și înjurături din camerele lor”, ” se lovesc”, ”se împing”, ”își smulg jucăriile din mână” etc.) și își pun întrebarea dacă toate acestea ar putea să le afecteze relațiile (între ei, sau cu alți copii de vârste apropiate) pe termen lung.

            Neînțelegerile, strigătele, loviturile, pot porni de la aproape orice: de la o jucărie pe care o vor în același timp, alegerea canalului de desene animate, ordinea în care se pot juca pe telefon, playstation, tabletă, și până la cine doarme cu unul dintre părinți, care este mai mare și consideră că are mai multe drepturi, etc.

Întâlnim familii care ne povestesc că la ei lucrurile stau chiar mai rău, întrucât unul dintre frați are un diagnostic (sau elemente de) ADHD, TSA (tulburare de spectru autist), întârziere în dezvoltare, o tulburare de învățare etc. Astfel de familii sunt adesea împărțite între atenția solicitată de către copilul care întâmpină o serie de dificultăți și cel considerat tipic, ”normal”, care adesea este uitat și nevoile lui trec în umbră. Pentru copiii cu ADHD, TSA etc., toate aceste schimbări impuse de învățarea de acasă pun o presiune mare pe ei și devin mai agitați comparativ cu perioadele normale de școală din anii anteriori.

În aceste condiții solicitările lor pot deveni iraționale și intensitatea cu care insistă îi determină pe ceilalți să renunțe pentru a evita o eventuală ”criză”. Din păcate această dinamică familială întreține și menține problema. Pentru frații ”normali” ai celor anterior menționați lucrurile stau la fel de rău, chiar dacă într-o manieră diferită. Aceștia acumulează frustrări și ajung să-și deteste frații și familia și, uneori, chiar pe ei înșiși pe motiv că le trec prin minte astfel de gânduri negative la adresa celor din familie. Destul de frecvent familia poate observa cum se retrag, devin mai tăcuți și nu participă la activitățile comune (mese, cumpărături, vizite etc.) pentru a evita posibile conflicte.


Ce este de făcut?
  • Rutine clare cu scopul de a asigura predictibilitate și stabilitate, ultimele două generând senzația de siguranță de care au nevoie copiii. Toate schimbările apărute în viața noastră din martie și până acum au creat multe incertitudini și multă anxietate, atât pentru părinți, cât și pentru copii. Pe acest fond, multe familii au renunțat la o serie de rutine întrucât li s-a părut că acestea nu își mai au rostul. Dacă a doua zi copiii urmează să intre online de la ora 10:00, părinții au considerat că aceștia se pot trezi mai târziu și, în consecință, au acceptat să-i lase seara mai târziu la TV, sau la jocuri pe diverse dispozitive. Dacă în săptămâna următoare copiii urmează să intre la ore de la 8:00, le-a fost greu să accepte că trebuie să adoarmă mai devreme pentru a se putea trezi la timp. Sunt mult lucruri care nu stau în controlul nostru acum, însă ora de trezire, de culcare, mesele, orele de joacă afară, sau cele de joacă pe ”ecran”, povestea de seară, baia etc., toate acestea (și multe altele) stau în controlul părinților și pe copii îi ajută să revină la un sentiment de cunoscut, de normalitate, știind ce urmează să se întâmple.
  • Reveniți (sau stabiliți) la regulile casei. Din experiențele familiilor cu care lucrăm, cele mai eficiente reguli au fost exprimate clar, scurt, într-o maniera afirmativă și, eventual, au fost afișate în locuri vizibile (frigider, ușile din casă, peretele de deasupra biroului etc.). Exemple de astfel de reguli sunt: ”În această casă vorbim frumos unii cu ceilalți”, ”Este interzis să împingem”, ”Este interzis să-i lovim pe ceilalți”, ”Ținem la obiectele noastre și nu le distrugem”, ”Vorbim, nu țipăm” etc. Este important să le spunem copiilor că uneori nu suntem de acord unii cu alții și este în regulă să fie așa, poate sunt zile când preferăm singurătatea și nu ne place ca altcineva să ”stea pe capul nostru” și, chiar și în aceste condiții continuăm să ne pese de celălalt astfel încât nu este permis să-i vorbim urât, să-l împingem, să-l lovim etc.
  • Asertivitate. Chiar dacă pare un concept pretențios, la bază are un mecanism foarte simplu, vorbim la persoana întâi, despre noi și despre cum suntem afectați de un comportament și asta ținând cont de emoțiile și gândurile celuilalt, rezultatul fiind că este mai probabil să fim auziți și ascultați. În multe familii întâlnim situația următoare (poate o recunoașteți J): unul din frați țipă mai tare și primește ce a solicitat, chiar și atunci când era stabilit altceva. Din păcate copilul respectiv va înțelege doar că ”dacă strig tare sunt băgat în seamă și primesc tot ce vreau, atunci când vreau”. Fratele (sau sora), pe de altă parte, ajunge fie să-și nege dorințele și acumulează frustrări pe care le va manifesta exagerat la un moment dat, fie va învăța să utilizeze același tip de comportament și va țipa la rândul lui (ei). Voi da un exemplu al unei familii în care între frați există o diferență de vârstă de aproximativ 4 ani, ceea ce la acest moment îi face pe cei doi frați să aibă puține jocuri pe play-station pe care le pot juca împreună. Într-un din zile, pe când era rândul fratelui mai mare să se joace, cel mic a venit și i-a smuls controller-ul din mână și a fugit cu el prin casă. Cel mare a reușit într-un final să-l prindă și l-a lovit. Cearta a ajuns la părinți care le-au interzis amândurora să se mai joace în seara respectivă. Ambii copii s-au considerat nedreptățiți, cel mare a considerat că din cauza fratelui mai mic care i-a luat controller-ul în timpul lui de joc și și-a pierdut dreptul de a se mai juca, în timp ce fratele mai mic a rămas cu ideea că doar el este victima și că el nu s-a jucat deloc în ziua respectivă, ba a și fost lovit de fratele mai mare. După ce l-am ajutat pe fratele mai mare să poată spune ”... m-a înfuriat foarte tare când mi-a smuls controller-ul din mână pentru că eram într-un atac important în joc și pe urmă am crezut că-și bate joc de mine când alerga prin casă și nu mi-l dădea înapoi. Am stabilit că era rândul meu și nu trebuia să facă asta. Așa am ajuns să-l lovesc când l-am prins”. La această afirmație, tatăl a fost capabil să-i răspundă: ”Am înțeles acum ce te-a făcut atât de furios, însă soluția găsită de tine a fost greșită. Trebuie să găsim alte modalități pentru viitor.” Interesant este că în această situație și fratele mai mic a înțeles cum a determinat el tot acel șir de evenimente și a încetat să-l mai deranjeze pe fratele mai mare în timpul jocurilor lui.
  • Timp de calitate cu fiecare copil în parte. Adesea părinții răspund nevoilor celui mai ”gălăgios” sau solicitant dintre copii și se bucură de ”liniștea” care vine din direcția celuilalt, sau celorlalți copii. Este foarte important să petreceți timp cu fiecare copil în parte și să încercați să înțelegeți ce îl determină pe unul să fie mai impulsiv și să solicite toate atenția și poate reușiți să-l ajutați să se auto-regleze, respectiv să se controleze, să se liniștească și să solicite într-un mod mai adecvat și mai eficient lucrurile de care are nevoie. În același timp este foarte important să-l ascultați și pe copilul ”liniștit” pentru a identifica din timp posibilele frustrări acumulate, uneori senzația că este ”invizibil” în familie, că el nu contează, aspecte care îi pot afecta stima de sine pe termen lung.
  • Reuniuni familiale. Stabiliți o rutină a întâlnirilor în familie (zilnice – cu durată scurtă, sau săptămânale – cu o durată mai lungă), scopul fiind acela ca fiecare membru să aibă oportunitatea de a vorbi despre el, de a-și împărtăși nevoile, așteptările, îngrijorările și, astfel, să se facă ”cunoscut” în ochii celorlalți. În timpul acestor întâlniri copiii pot învăța o serie de abilități sociale care le vor fi de folos în interacțiunile lor cu alți copii, cu cadrele didactice și, pe termen lung, cu prietenii, șefii, partenerii de viață. Voi menționa în acest context doar câteva din deprinderile sociale care pot fi exersate în întâlnirile familiale. Să ne așteptăm rândul – cu copiii mai mici uneori este nevoie să folosim un obiect, cel care are obiectul fiind și cel care poate vorbi. Ulterior poate alege cui îi dă obiectul, sau ”dreptul să vorbească”. Ascultarea activă – toți membrii ascultă și uneori pot să reia cele spuse înaintea lor, eventual pot repeta ce s-a spus pentru a se asigura că au înțeles corect. Alegerea cuvintelor și a mesajului – mai ales în întâlnirile scurte, pentru a ne asigura că le vine tuturor rândul, este important să povestim succint ce vrem să împărtășim cu ceilalți.
  • Aveți grijă și de dvs. – mesaj doar pentru părinți. Schimbările provocate de situația pandemică au condus la multe incertitudini și au generat o serie de îngrijorări în rândul adulților. Când se va termina?; Voi mai avea loc de muncă?; Cum ne vom descurca cu banii?; Cum găsesc meditatori pentru copil?; Cum le pot asigura copiilor viitorul?, etc. Dacă adaugăm la toate aceste incertitudini și îngrijorări oboseala provenită din lucrul de acasă, temele copiilor, ajutorul la teme și/sau la lecțiile online etc., este firesc ca mulți părinți să simtă că sunt ”la capătul puterilor” și că vor exploda în curând. Pentru a evita o eventuală ”cădere psihică” este important să aveți grijă de voi, să faceți o serie de activități care vă aduc plăcere, să luați scurte pauze de la activitățile care vă consumă energia zilnic, să identificați persoane resursă la care să puteți apela, fie doar și pentru a împărtăși cu ei din lucrurile care vi se întâmplă zilnic.
  • Și când copiii se bat, noi ce trebuie să facem? Primul lucru de făcut este să-i separați și să le dați un timp în care să se liniștească (poate fi de la câteva minute, la câteva zeci de minute). Scopul separării este strict pentru liniștire și pentru identificarea strategiilor care îl poate ajuta pe fiecare copil în parte să se calmeze. Următorul pas este ca, odată copiii liniștiți, să identificați ce a condus la exacerbarea conflictului și să găsiți soluții pentru viitor. Rămâneți doar la fapte concrete și solicitați informații sub forma comportamentelor, respectiv ce a făcut fiecare în parte. Copiii încearcă adesea să arunce toată vina pe celălalt și vin cu interpretări personale în acest sens. Uneori este important să identificați dacă unul dintre copii a interpretat negativ un comportament neutru (”a făcut-o într-adins”, ”a vrut să-și bată joc de mine”) și să lucrați pe astfel de atribuiri ale comportamentelor și intențiilor celuilalt. După separare/liniștire și după ce ați identificat comportamentele și gandurile care au exacerbat conflictul, treceți la următorul pas de a valida emoțiile apărute pentru fiecare copil în parte. Abia acum puteți căuta împreună soluții pentru rezolvarea problemei (actuale, dar și de viitor).
            O mențiune specială ar fi de făcut pentru familiile care, înainte de pandemie, au mers cu unul dintre copii la un specialist (psiholog, psihoterapeut, medic psihiatru) și copilul a beneficiat de terapie, sau chiar de medicație psihotropă. Dacă observați că multe comportamente au revenit, se întâmplă mai des, durează mai mult și sunt mult mai intense, considerăm că este de ajutor să contactați specialiștii cu care copilul dvs. a stabilit o relație anterior și să identificați împreună ce este de făcut în condițiile actuale.
 
Mihai Avădanei, Psihopedagog